Pentru prima dată, numele localității Rîșca, este menționat în sec. al XIV-lea, pe timpul domnitorului Bogdan I-ul, care a construit o mănăstire de piatră lângă actuala mănăstire, arsă de tătari în anul 1510. Bogdănești, acesta este primul nume al mănăstirii ce mai târziu s-a numit Râșca – denumirea provine de la moșia Bogdănești a domnitorului Bogdan I, întemeietorul Moldovei ca stat feudal.

Nu se cunoaște dacă acest sfânt lăcaș a fost mănăstire sau schit. Istoria acestei mănăstiri s-ar scrie urmărindu-se începutul istoriei statului feudal Moldova. Pe la 1343, Voievodul Bogdan I, venind în pribegie din Cuhea Maramureșului, s-a stabilit, în târgul Baia cumpărând satele și moșiile din această zonă.

Perioada lui de domnie între 1343 si 1356, voievodul Moldovei și soția sa, Doamna Maria, a ctitorit mănăstirea Bogdănești, probabil în anul 1343, pe malul stâng al râului Râșca, în apropierea pârâului Bogdănești, pe o terasă mai înaltă a moșiei cu același nume.

Mănăstirea Bogdănești, ținea de târgul Baia, unul din cele mai vechi târguri ale Moldovei, datând din sec. al XII-lea, târg ce se află la răscrucea a trei drumuri comerciale importante. Așadar, cei mai numeroși închinători erau negustorii care făceau danii și chiar cereau să fie înmormântați aici.

Mănăstirea Bogdănești, a avut parte de o perioadă de înflorire până la jumătatea sec. al XV-lea, când începe o perioadă de declin datorată tulburărilor, războaielor și jafurilor repetate la care a fost supusă. Tot în acestă perioadă, moșiile încep să fie înstrăinate, cele mai multe dintre ele fiind cumpărate de boierul răzeș Petru Oarta.

În vara anului 1510, tătarii hanului Beit-Gherel, au pustiit și ars printre altele și Mănăstirea Bogdănești, multe bunuri ale mănăstirii, fiind furate. Unii călugări, au fost „spilciuiți” (torturați), iar alții au reușit să fugă în păduri, ascunzându-se în Rapa Dracului, numită și Doda. Călugării care au scăpat, l-au rugat pe Bogdan III și pe Doamna Ruxandra, sa-i ajute să refacă lăcașul lor obștesc.

Voievodul, a acceptat reîntemeierea obștii, condiționând ca monahii să reîntemeieze așezământul monahal mai înspre munți, pe locul actual al Mănăstirii Râșca. Se pare că pe locul fostului așezământ, s-a reconstruit un nou schit, ce a dăinuit cam cincizeci de ani (între 1528-1574), la anul 1620, nemailocuind nici un călugar, iar locul fiind complet pustiit.

Astfel, la anul 7020 (1512), s-a început construirea bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae”, cu porunca și cheltuiala lui Bogdan Voda, fiul lui Ștefan cel Mare și Sfânt și fratele de pe tată al lui Petru Rareș, cu blagoslovenia mitropolitului Teoctist al II-lea. Această nouă mănăstire, este cunoscută tot cu numele de „Bogdănești”.

În anul 1528, izvoarele istorice consemnează o invazie a turcilor în Moldova, sub comanda sultanului Suliman. Domnul Moldovei, Petru Rareș (1527-1538, 1540-1546), fuge în Ardeal, la Ciceu (cetate moldovenească), împreună cu familia.

După ce vremurile s-au mai potolit, adică pe la anul 1540, la îndemnul episcopului Macarie al Romanului, domnitorul Petru Rareș, ca un act de multumire că a scăpat nevătămat din prigoana turcă, a ridicat o nouă mănăstire pe locul celeia zidite de Bogdan al III-lea.

Data începerii construcției este în anul 1542, dar întreaga mănăstire a fost terminată în timpul domniei lui Petru Rareș, în anul 1552. De la intemeierea sa de către Bogdan I și până în prima jumătate a sec. al XVI-lea, mănăstirea în cauză, a purtat numele de Bogdănești, de la ctitorul ei.

În intervalul 1542-1560, ea a fost numită când Bogdănești, când Rîșca. Începând însă cu anul 1560, toate documentele de referință numesc această mănăstire Rîșca, precum arată și textul pisaniei originale.

Se pare că numele de „Rîșca” reprezintă romanizarea slavonescului (recica), care înseamnă „pârâu”, astfel, mănăstirea împrumutând toponimul râului care curge în apropierea ei și al moșiei pe care este așezată.

Localitatea Rîșca, apare odată cu Mănăstirea Râșca – la început, oamenii ce deserveau mănăstirea, erau călugării, robii mănăstirești și țiganii, care pe măsura înmulțirii lor, a extinderii domeniului mănăstiresc și a defrișărilor, părăsesc incinta mănăstirii, formând satul Râșca.

Acesta s-a dezvoltat treptat, iar numărul locuitorilor a crescut și datorită venirii unor transilvăneni (în anul 1699) și bucovineni (în anul 1774), când provinciile lor de proveniență, au fost ocupate de habsburgi.

În anul 1835, în Râșca existau 100 de curți, iar la cartografia din anul 1893, erau 1165 locuitori și apăreau noi sate; Slătioara cu 498 locuitori și Jahalia cu 191 locuitori.

La recensământul din 1912, Râșca sat avea 1525 locuitori, Slătioara 360, Jahalia 234 și apare satul Buda cu 381 locuitori. Creșterea numărului de locuitori, s-a datorat și dezvoltării exploatării pădurii și apariției fabricilor de cherestea.

Last modified: 12 ianuarie 2022